Călătoriile în locuri îndepărtate, pe rutele comerciale și marile descoperiri geografice au adus în spațiul european mărturii, mai mult sau mai puțin veridice, asupra populațiilor întâlnite în diverse părți ale lumii. Acestea au ilustrat diversitatea umană, adesea deconcertantă și stranie. Diferențele observate au individualizat un generic Celălalt care devine cu timpul obiectul de studiu principal al antropologiei. În năzuința ei de a formula o definiție cât mai cuprinzătoare asupra naturii umane, antropologia, prin nenumeratele sale școli și curente a creat multiple interpretări desprinse din cercetarea de teren, o privire orientată spre diferențe sau spre constante. Alteritatea este construită astfel prin raportare la o identitate civilizată. Marc Augé rezumă în lucrarea sa « Pour une anthropologie des mondes contemporains » (1994) :
“Antropologia devine posibilă și necesară pornind de la o triplă experiență: experiența pluralității, a alterității și a identității. Dificultatea pe care o prezintă istoria antropologiei pentru antropologii înșiși atunci când se întreabă asupra acestei experiențe provine dintr-o confuzie originară între pluralitate și alteritate: ceilalți, pe care observatorii s-au dus să-i întâlnească, se situau în altă parte, în diversitatea unei lumi vaste, pe care trebuiau să o descopere. Celălalt era prin definiție un altul îndepărtat, mai exact unul dintre acei alții îndepărtați la fel de diverși ca și culturile, moravurile sau obiceiurile prin care puteau fi definiți ca alții.”
Din observator al diversității, antropologul a devenit cu timpul, așa cum spunea Vintilă Mihăilescu, un “gânditor al umanului” iar antropologia, o „operă deschisă”, prin care straniul a devenit inteligibil. Capacitatea de a te pune pe punctul de vedere al celuilalt și a îmbrățișa întreaga sa viziune despre lume a definit privirea antropologică.
Această raportare nu îi este rezervată doar antropologului ci și sensibilității artistului.
“Practica mirării”, prin coexistența în comunitatea pe care o studiază și o portretizează devine parte din crezul artistic al lui Paul Gaugain, artist care a influențat decisiv mișcarea internațională de arte decorative fin-de-siècle, readucând-o pe tărâmul imaginației. Picturile sale inspirate de lumina, localnicii și legenda insulelor polineziene exprimă un stil de viață primordial, departe de superficialitatea vieții moderne. Formele sunt simple, voluptoase și pline de culoare iar prin ele pare să transpară esența umanului, în toată complexitatea sa. „Ca toți marii artiști avea capacitatea de a ne comunica idei și sentimente universal valabile, într-o manieră unică. Tablourile și sculpturile sale atrag imediat dar sunt și surprinzător de complexe. Sunt drame psihologice care dezvăluie melancolia și trauma ce îi tulbură pe subiecții săi, ce ne tulbură pe noi toți.”
Reperele simbolismului lui Paul Gaugain le aflăm și în lucrările de grafică ale artistei Cecilia Cuțescu-Stork. În expunere la Muzeul Vârstelor se află două reprezentări ale feminității și alterității construite și impuse: „Dinamic” și „Static”. Figurile de țigănci în pastel ne vorbesc despre Celălalt aproape de noi și despre condiția femeii în societatea românească la începutul secolului al XX-lea. Din jurnalul artistei aflăm: “Modelele ce s-au perindat de-a lungul anilor prin atelierele noastre, aproape toate țigănci, aveau figuri expresive, mobile sau stranii […]. Le apreciam nu numai pentru calitățile lor plastice. Le surpindeam uneori îngândurate. Îmi mărturiseau necazurile.”
Cecilia Cuțescu-Storck a înțeles din copilărie că: „În mine ardea altă dorință: aceea de a înțelege și de a putea reda aspectele omenirii prin umbre, lumini, nuanțe și contururi”. Parcursul său formativ, de la școla de pictură Damenakademie din München la Académie Julien din Paris, o va pune în fața experimentării unor abordări diverse, însă mereu axate pe o aprofundare a naturii și studierea operelor marilor artiști. Lucrarea „Cap de indian” pentru care obține premiul I la un concurs în cadrul academiei exprimă gustul epocii pentru imagini idealizate ale unor culturi exotice.
Deși recunoscută mai ales pentru pictura sa monumentală și pentru faptul că în 1916 devine prima femeie din Europa care ocupă o catedră universitară de artă, la Școala de Arte Frumoase din București, Cecilia Cuțescu-Storck, prin opera și activitatea sa, și-a adus și o contribuție importantă la mișcarea de emancipare a femeilor în România, la începutul secolului XX. În acest sens contribuie la formarea “Asociației pentru emanciparea civilă și politică a femeii române” și, împreună cu artistele Olga Greceanu şi Nina Arbore, pune bazele „Asociaţiei femeilor pictore şi sculptore”, promovând astfel arta feminină românească în saloanele organizate de asociație. Denunță „vitregia cu care era tratată femeia de către societate și legile ei”. „Eram alături de femeie fiindcă eram nedreptățită din punct de vedere social (…) Voiam să exprim, să oglindesc această luare de poziție, în linii incisive și în culori sobre.”
Text și foto: Alexandra Rusu
Bibliografie:
Marc Augé, Pour une anthropologie des mondes contemporains, Flammarion, Paris, 1994.
Cecilia Cuțescu-Storck, Fresca unei vieți, Editura Vremea, București, 2006.
Will Gompertz, O istorie a artei moderne, Polirom, București, 2014.
Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Polirom, București, 2009.
