Autor: Alexandra Rusu
Premergător secolului al XIX-lea, bolile venerice au primit foarte puțină atenție din partea autorităților, mai ales în ceea ce privește prevenția. Dintre aceste boli, sifilisul- o boală cu transmitere sexuală cauzată de bacteria Treponema pallidum-era cel mai cunoscut. Boala se poate transmite și de la mamă la făt în timpul sarcinii sau al nașterii, rezultând sifilisul congenital.
Pentru Țările Române, documentele vremii menționează prezența bolii încă din secolul al XVI-lea. Pravila îl numea „frenție”. I se mai spunea „molimă franceză” iar, în popor, „perit”. În ceea ce privește capitala, aceasta a fost de-a lungul timpului expusă ocupațiilor militare, ce aduceau cu ele numeroși militari (austriaci, ruși, polonezi) și prostituate care ar fi putut răspândi boala. În perioada fanariotă, mai mulți călători străini care au vizitat Moldova și Țara Românească consemnează că multe „persoane suferă din cauza sifilisului”. În perioada 1739-1850, Mitropolia Bucureștiului înregistrează un număr de 15 plângeri al unor soţii împotriva soţilor, ce îi acuză că le-au infectat cu sifilis. Încadrată de juriștii perioadei drept exces (act violent care putea pune în pericol viața sau sănătatea soțului/soției), infectarea cu sifilis constituia un motiv legitim de divorț.
Din timpul ocupației rusești din 1828-1834, avem o primă cercetare medicală în materie de „boli lumești”, cel mai probabil sifilis. La 12 iulie 1828, un anume Nicolae Vieroșeanu, din mahalaua Sfinților Apostoli, cere Divanului să fie internat deoarece pătimește de „boala lumei și fiind foarte sărac, nu are mijloace a se căuta”. Divanul poruncește să fie consultat de un medic și, dacă se probează boala, să fie internat.
Autoritățile și medicii cunoșteau faptul că prostituția era principalul focar al infecțiilor sifilitice. Pâna la jumătatea secolului al XIX-lea se înregistrează o evoluție importantă, de la introducerea supravegherii medicale periodice a prostituatelor la controlul efectiv, cu obligativitatea internării celor bolnave. În 1847 s-au înființat în mod oficial spitalele venerice iar anul următor au fost înregistrate primele prostituate într-un program de priveghere socială. Până în 1853 modelul a fost adoptat în mai toate județele țării, spitalele fiind numite simplu „județene”, pentru a nu-i descuraja pe cei atinși de boli considerate rușinoase. Legiuirea pentru întinderea așezămintelor sanitare și îmbunătățirea serviciului medical (Întărită prin domnesc ofis cu No 552) din 27 martie 1853 specifica: „Spitalele așezate vremelnicesc pe la orașele de căpetenie ale județelor pentru boli sifilitice, se vor ține permanente, atât pentru stârpirea acestei funeste patimi, care s-a întins peste toate clasele de oameni, chiar prin sate, cât și pentru preîntâmpinarea acestui rău, a nu se mai ivi în urmă, după ce o dată se va stabili, și apoi pentru căutarea de orice alte boli de care are patimi locuitorii de prin județe, atât dintre săteni, cât și dintre orășeni”.
Din ce în ce mai mulți decidenți politici erau de părere că poliția sanitară, deși nu poate eradica sifilisul, îl poate limita. În regulamente și legi, prostituția începe să fie tratată ca o industrie insalubră care, pentru a continua să existe, trebuie să se supună unor reguli speciale elaborate de autoritățile competente. Legea sanitară din 1874 conține prevederi precise și cu caracter general vizavi de combaterea bolilor venerice. Ea ordonă ca în toate comunele unde există medici, prostituatele să fie supuse vizitelor medicale cel puțin o dată pe săptămână iar cele bolnave să fie internate în spital până la vindecare. „Asemenea se vor putea interna în spitale, până la vindecarea bolii, individele vagaboande de ambele sexe ce se vor găsi afectate de boli venerice”.
În 1889, din cele 539 de prostituate care s-au supus controlului medical în capitală, 469 prezentau semnele unor boli venerice. Spitalul Colentina, „destinat pentru căutarea prostituatelor”, întârzia primirea lor din lipsă de paturi vacante, în condițiile în care capitala plătea Eforiei spitalelor civile 8000 de lei pe an pentru acest serviciu.
În același an, pe agenda Consiliului de igienă publică și de salubritate al capitalei apar ca măsuri suplimentare: „elaborarea de instrucțiuni populare asupra măsurilor de prevenirea infecțiunilor venerice, instrucțiuni destinate a fi afișate prin casele de prostituție, regularea visitațiunilor sanitare suplimentare a femeilor prostituate din vecinătatea casarmelor și a altor case de prostituție frecventate de militari”. Se mai dorea înființarea poliției de moravuri, deoarece numărul mic de agenți de poliție nu permitea eradicarea prostituției clandestine.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, bolile venerice apar în discursul medical igienist preocupat de degenerarea rasei. Această „boală a corpului social” avea cauze multiple, de la condițiile de trai precare cauzatoare de boli și până la lipsa educației sau a culturii morale. Statisticile, care sunt din ce în ce mai numeroase, probează mortalitatea în creștere la nivelul întregii țări, mai ales în rândul copiilor cu vârste de până la zece ani. Medicii pun sporul negativ pe seama eredității morbide. „Debilitatea congenitală […] provine dintr-o debilitate a constituției părinților. Această constituție debilă provine din alcoolism, paludism, pelagra, sifilis, tuberculoză, din răul trai și lipsa de o alimentație suficientă. Toate aceste se manifestă la copii decât printr-o slăbiciune și o mică rezistență vitală față de cauzele destructoare, așa că cele mai ușoare influențe vătămătoare numaidecât îi omoară”. Așadar, sifilisul compromitea nu doar sănătatea individului bolnav ci și pe aceea a generațiilor viitoare.
În 1880, doctorul V. Manicea propunea drept soluție pentru regenerarea rasei căsătoria rațională: „pentru o căsătorie rațională ar fi fost necesar de a se face o selecțiune a soților lipsiți de vreun defect fizic sau moral; însă fiindcă perfecțiunea, după cum se zice, nu există pe pământ, imperfecțiunea soților trebuie să fie astfel combinată încât să nu se mărească, ci, cel puțin, să se neutralizeze, în generațiunea viitoare, prin împerecherea reciprocă a soților. Din punctul de vedere fiziologic, căsătoria trebuie să se opună la diferite temperamente, prin neutralizarea defectelor ambilor soți”. O linie foarte fină începe să despartă preocuparea pentru sănătatea familiei de măsurile de eugenie negativă. Ideea căsătoriei raționale a fost împărtășită de asociațiile de emancipare a femeilor care sperau că astfel femeile puteau fi împiedicate să se căsătorească cu bărbați sifilitici. Aceste asocițiații susțineau castitatea, continența conjugală și măsuri de protecție pentru femeile și copiii care se aflau în pericol de a deveni victimele inocente ale sifilisului.
În opinia lui Victor Babeș, bolile cele mai importante de combătut, în afară de „bolile infantile”, erau cele care produc o degenerare a descendenților, în prima linie fiind sifilisul, malaria și pelagra. Despre cea dintâi considera că putea să submineze vitalitatea poporului român numai atâta timp cât va fi privită ca o boală secretă și rușinoasă. „Din momentul în care ea va fi privită ca orice altă boală și tratată, ea va dispărea și va înceta a fi epidemică”.
Text: Alexandra Rusu
Foto: 1. Deformări ale cubitusurilor cauzate de sifilisul veneric în stadiu terțiar la un individ de sex masculin cu vârsta de aproximativ 30 de ani din cimitirul de la București Piața Universității.
- Leziuni craniene pe frontal cauzate de sifilisul veneric în stadiu terțiar la un individ de sex feminin din cimitirul de la București Piața Universității.
Materialul osteologic este expus în prima sală a Muzeului Vârstelor.
Săpăturile arheologice efectuate în Piaţa Universităţii în perioada 2010-2011, au scos la lumină 676 de morminte ce aparţineau cimitirului bisericii Sf. Sava și care se datează din perioada sec. XVI-XIX. În urma unui studiu efectuat de cercetători ai Institutului Francisc Rainer au fost identificați şapte indivizi adulţi, cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani (doi indeterminabili şi cinci de sex masculin) ce prezintă modificări tipice ale oaselor pentru infecţia cu sifilis. Sifilisul terțiar se manifestă pe mai multe oase și bilateral: tibii, oasele din jurul cavității nazale și calota craniană, dar și pe ulne, coaste, stern, clavicule sau metacarpiene; se localizează pe întreg osul sau pe o porțiune a acestuia sub forma unor modificări ce distrug sau remodelează osul. În cazurile de față este vorba de sifilisul veneric și nu de cel congenital, cel transmis de la mamă la copil (Radu et alii, 2015).Bibliografie:
Apostoleanu, I., 1902, Mortalitatea copiilor în România, în Buletinul Medical. Organ al Asociațiunei Generale a Medicilor din Țară, anul V, no.26, pp.3-4.
Babeș, V., 1901, Regenerarea poporului român, București, Stabilimentul grafic I.V. Socec.
Banu, G., 1944, Tratat de medicină socială, Vol.IV, București, Casa Școalelor.
Bărbulescu, C., 2015, România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910, București, Editura Humanitas.
Bujoreanu, I. M., 1873, Collecțiune de legiuirile României vechi și nuoi câte s-au promulgatu până la finele anului 1870, Bucuresci, Noua Typographie a Laboratoriloru Români.
Butărescu, I., 1897, Deplorabila organizație sanitară a țării și periclitarea permanentă a sănătății publice. Poliția sanitară a prostituției din punctul de vedere legal, administrativ și igienic, București, Tipografia „Dreptatea”.
Darea de séma a administrației comunei Bucuresci de la 1 ianuarie 1889 la 1 ianuarie 1890, 1890, Bucuresci, Tipografia Carol Göbl.
Felix, I., 1901, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Furnica, an II, nr.70, ianuarie 1906.
Radu et alii, 2015, „Multiple Cases with Probable Treponemal Infection from 16th to 19th Centuries Romania”, în International Journal of Osteoarchaeology, DOI: 10.1002/oa.2444.
Samarian, P.G., 1938, Medicina şi Farmacia în Trecutul Românesc, Vol. II (1775-1834), București, Tipografia Cultura.
Șuta et alii, 2009, Legislaţia sanitară în România modernă: (1874-1910), Cluj-Napoca, Presa Universitară.
Vintilă-Ghiţulescu, C., 2011, În şalvari şi cu işlic: biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIIIlea, București, Editura Humanitas.
