Autor : Alexandra Rusu
De-a lungul timpului, cercetarea antropologică a atribuit locuinței mai multe accepțiuni, de la cel de simplu cadru de desfășurare al diverselor relații sociale (ex. rudenia) – o modalitate de a ordona societatea – până la cel de simbol al unor convingeri culturale distincte. Din dorința de a aprofunda subiectul multifațetat al locuirii, studii recente dezvoltă o distincție între casă (sau gospodărie) și cămin, unde casa presupune formele materiale, reproduse pe scară largă, care reflectă normele dominante ale societății iar căminul desemnează aspectele subiective care influențează formarea individului, „cuprinzând sentimente de înrădăcinare, siguranță și valoare.”
Casa particulară este cel mai complex și mai intim spațiu dintre toate spațiile publice și private. Ne oferă adăpost – nouă și universului nostru material – fiind proiectată la interior și la exterior pentru a transforma un spațiu gol într-unul propice locuirii, demers care reflectă obiceiurile și credințele comunității sau grupului din care facem parte.
„[…]ca orice cultură materială, casa are încorporate valori culturale care sunt exprimate prin relații sociale. Și, la fel ca sintaxa limbajului, aranjamentele spațiale ale clădirilor și comunităților noastre reflectă și întăresc natura relațiilor de gen, rasă și clasă în societate.”
Există societăți în care spațiul comunității (orașul, satul) ia forma unei pânze pe care viața este pictată, și în care casa se profilează drept o zonă mai privată din ansamblu. În alte societăți, casa devine punctul focal, în timp ce orașul sau satul semnifică un drum de străbătut, pentru a ajunge în intimitatea căminului. În ceea ce privește gradul de intimitate oferit, locuința poate fi un spațiu personal și intim, sau o extindere a comunității din jur. Dar casa poate fi și un proces, o secvență de practici ritualizate care nu presupun o structură fixă, precis localizată. În acest caz, locuința fizică este înlocuită cu experiența trăită, compusă din trasee, sentimente sau acțiuni.
În relație cu subiectul „casa este o prelungire a persoanei; ca o piele suplimentară, carapace sau al doilea strat de haine, servește la fel de mult pentru a dezvălui și afișa, precum și pentru a ascunde și proteja”. Ne purtăm carapacea în călătorii, păstrăm imaginea remanentă a ei într-o nouă carapace și o materializăm în sentimente de dezrădăcinare sau de dor.
Cum anume se transformă o casă într-un cămin? Sau cum anume o casă devine „acasă”? În primul rând prin modelarea formei materiale. Acțiuni precum renovarea, decorarea sau mobilarea alătură spațiului istorii personale. Obiectele pe care le asociem casei, infuzate cu amintiri, spun o poveste distinctă. Analizându-le, putem întrezări atributele spirituale ale celui care le deține. De aceea, pentru mulți, construirea sau căutarea unei case ideale este un proiect de viață, parte dintr-un proiect mai amplu, acela de „a prinde rădăcini.”
În cultura occidentală, conceptele de „casă” și „familie” sunt simboluri puternice, „politizate, relative cultural, specifice istoric, locale și multiple”. Ideea de „cămin” este un concept relativ nou, expresie a secole de schimbări culturale, fizice și emoționale. Dintre acestea, ascensiunea capitalismului și revoluția industrială și-au lăsat o puternică amprentă, influențând universul material, relațiile de familie și modurile de viață cuprinse în limitele locuinței. Au avut drept rezultat „separarea progresivă a două domenii, cel de producție și cel al consumului, reprezentate în zonele urbane de spații ale muncii, respectiv ale traiului”. De-a lungul secolului XX, înțelegerea occidentală a conceptului de „cămin” s-a sedimentat în jurul ideii de locuință privată, ocupată de o familie nucleară, având camere cu funcționalități diferite, un loc al confortului, familiarității și intimității. Sensul cultural al căminului a prins și mai mult contur atunci când ample proiecte urbane au oferit mai multor oameni posibilitatea de a avea o locuință confortabilă. Tihna și intimitatea căminului au fost valorizare din ce în ce mai mult, pe măsură ce lumea exterioară a devenit mai complexă și mai problematică.
Astăzi, căminul este deopotrivă loc de refugiu dar și un loc al înstrăinării, comunicarea exterior-interior realizându-se prin canalele media. Din acest motiv, oamenii acordă o atenție sporită relației lor cu propriile case, cu structura, decorul, mobilierul și alte obiecte care o populează. Proiectele ample de renovare urmăresc relația individului cu exteriorul (societatea) în timp ce micile reconfigurări se referă mai mult la sentimentele personale (de ex. evaluarea unor relații, rescrierea narațiunilor propriei biografii). Așadar, arhitectura și designul contribuie la definirea căminului drept „o categorie experențială și relațională”, prin crearea unor diviziuni între public și privat, prin exaltarea sociabilității spațiului sau impregnarea atmosferei cu stimuli declanșatori de sentimente.
Text: Alexandra Rusu
Foto: Muzeul Vârstelor, Cristian Oprea
Bibliografie:
Irene Cieraad, House and home: Reconsidering the anatomy of houses in Western societies, în ANUAC., VOL. 10, Nr. 2, Dec. 2021: 197-214.
Judith Flanders, The making of home, Atlantic Books, London, 2014.
Setha M. Low, Denise Lawrence-Zúñiga (eds.), The anthropology of space and place. Locating culture, Blackwell Publishing, Oxford, 2003.
Farhan Samanani, Johannes Lenhard, House and Home, în The Open Encyclopedia of Anthropology: https://www.anthroencyclopedia.com/entry/house-and-home.
