Tutunul era cultivat și comercializat în Tările Române încă din secolul al XVII-lea, fapt atestat de dările („tutunărit” sau „pogonărit de tutun”) și taxele vamale („de afară” sau „dinlăuntru”) percepute. Amploarea pe care moda fumatului o capătă în perioada domniilor fanariote nu a putut fi diminuată prin metode restrictive sau de propaganda religioasă. „Se fuma la curțile domnești, fumau boierii acasă sau la preumblare, fuma poporul în cafenele, cârciumi, pe ulițe și în toate părțile.”
„Discurs împotriva tutunului”, cartea lui Nicolae Mavrocordat (1680-1730) scrisă la începutul secolului al XVIII-lea dar publicată abia în 1786, are un conținut puternic moralizator și descrie efectele consumului „buruienii cu foaie lată”, „icoana veșnicului iad”, asupra corpului și psihicului uman. Corpul devine lipsit de vlagă și are un miros caracteristic. Efectele asupra minții erau deopotrivă însemnate. „Moleșește inteligența” iar unii fumători privați de „nicotiană”, cuprinși de furie, ajung să „urle ca lupii”. Perspectiva radicală a domnitorului față de tutun nu-l împiedica să consume magiun opiaceu, o combinație de ambră, opiu și plante aromatice considerat un panaceu la Înalta Poartă.
În perioada fanariotă domnitorii și boierii de rang înalt preferau tutunul turcesc, adus din cetățile de pe malul Dunării, în timp ce boierii mai „nevoiași” se mulțumeau cu tutun „pământean”. Soiul cultivat local, din genul Nicotiana Rustica, a fost înlocuit treptat cu Nicotiana Tabacum, sămânța fiind adusă din Imperiul Otoman sau din centrul Europei. Tutunul care se comercializa era adesea un amestec de soiuri realizat fie pentru accentuarea unor caracteristici psihotrope sau din rațiuni pur economice.
Negustorii din Imperiul Otoman au adus la București toate cele necesare delectării și întreținerii viciului populației: mai multe soiuri de tutun, lulele, pungi de tutun, borcane pentru tabac și tabachere. Breslele de „tutungii” și „tabacci” erau formate din diverse etnii, dintre care se remarcă armenii. La apusul perioadei fanariote, în mahalaua Podului Mogoșoaiei, sunt atestați 17 tutungii și 7 câiâgii armeni, meșteșugari specializați în tăierea foilor în fire subțiri. Negustorul importa materia primă o și prelucra parțial, combinând diversele soiuri de foi de tutun pe care le tăia și le vindea. Fiecare boier înstărit avea propria provizie de „păpuși” de tutun din care, o slugă sau un meșter armean toca necesarul pentru 2-3 săptămâni.
Boierii români au adoptat obiceiul turcesc de a fuma și de a savura cafea dimineața, pe stomacul gol, căutând astfel să mărească efectul narcotic al tutunului. Mesele zilnice și momentele de socializare erau completate cu tutun, vin și cafea. „Boierii romîni merg de la unii la alții să bea cafea, să fumeze și să stea de vorbă. […]atâta timp cât fumul eșea din preciosul mamoule (probabil imamea), se păstra cea mai desăvârșită liniște.”
Ritualul era însoțit de „tacâmuri” de fumat (lulele, ciubuce, narghilele), obiecte ale luxului oriental care oglindeau situarea ierarhică a boierului. Termenul lulea desemna recipientul în care se punea tutunul în timp ce ciubucul era țeava prin care se trăgea fumul din lulea. Cu timpul unealta cu țeava scurtă a luat numele de lulea iar cea cu țeava lungă a fost denumită ciubuc. Boierii preferau „ciubucul cel lung” (1,5-2 m lungime) sau narghileaua, de care se bucurau „vara în cerdac și iarna în casă, întinși pe sofa ori pe divan”. Ciubucele de lux erau din lemn de iasomie, de lămâi sau trandafir, decorate cu aur și argint, cu țeava dintr-o singură bucată sau din 2-3 părți, cele din urmă fiind mai ușor de transportat. Muștiucul din chihlimbar era uneori încrustat cu pietre prețioase iar la capătul celălalt se afla imameaua, din os sau piatră. Accesoriile erau la fel de importante: punga de tutun (chisea) și tocul pentru imamea, ambele din mătase brodată cu fir de aur sau cusute cu mărgele. La acestea se adaugă și farfurioara din alamă pe care se scutura cenușa. Unii boieri aveau colecții de ciubuce, narghilele și accesorii care erau adăpostite în dulapuri sau chiar în camere special concepute pentru patima tutunului.
Ceremonia servirii cafelei și a fumatului era un prilej de socializare și dezbateri politice, iar musafirii erau invitați într-o cameră numită sacnasiu, o încăpere la catul de sus al fațadei caselor domnești și boierești, ieșit în afară și închis cu geamlâc sau cu obloane, mobilată cu divane decorate cu scoarțe și perne. „[….] tablalele cu ciubuce și narghilele aduse de slugi nu se mai sfârșeau, iar chiseaua plină cu tutun turcesc, așezată în mijlocul măsuței turcești, sta veșnic la dispoziția mosafirilor.” Cafeaua era servită în ceșcuțe fără toartă din porțelan (felegene) așezate în suporturi cu picior (zarfuri) din aur cizelat sau filigranat și era însoțită de dulcețuri sau „covrigi mărunți de cafea”. Ciubucciii făceau parte din categoria de slujitori apropiați boierilor, care se îngrijeau de păstrarea, curățarea, umplerea și aprinderea ciubucelor. În funcție de numărul de musafiri, munca putea fi solicitantă dar atrăgea și o răsplată suplimentară. Sensul figurat al termenului ciubuc, acela de bacșis, este asociat acestuit venit.
Pitorescul practicilor asociate tutunului era întregit de slujitorii care însoțeau boierii în deplasările lor prin oraș, singura lor îndatorire fiind aceea de a purta ciubucul. Dacă boierul mergea călare „fecioru cu ciubucu” alerga în urma lui.
Moda vestimentației europene alăturată obiceiurilor unei epoci apuse este consemnată de pictorul Miklós Barabas care prin 1832-33 se afla la București. Mergând în vizită la un boier care adoptase noile tendințe vestimentare a „văzut vreo zece boeri fumând ciubuce lungi, însă șezând fiecare turcește pe jos, lângă câte un scaun dar cu jobenul pe cap și aripile fracului tăvălite pe dușumelele odăii!”
Text: Alexandra Rusu
Sursa foto: Boier primind și ospătând musafiri în cerdac, în timp ce își fumează trabucul. Petre E. Mihăescu, Tutunul în trecutul Țării Românești și al lumii întregi, Cartea Românească, București, 1931, pag.111.
Bibliografie:
Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Humanitas, București, 2020, Vol.III.
Petre E. Mihăescu, Tutunul în trecutul Țării Românești și al lumii întregi, Cartea Românească, București, 1931.
Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română-Istorie, religie și literatură, Polirom, București, 2019.
