Subdomeniu al antropologiei culturale caracterizat prin amplitudinea și diversitatea cercetărilor, antropologia urbană s-a constituit drept un răspuns al antropologilor la impasul declanșat de „disoluția obiectului tradițional” cauzat de sfârșitul colonialismului. Această criză a deschis drumul către o critică a fundamentelor antropologiei, care la rândul ei s-a concretizat în reabilitarea grupurilor „fără istorie, stagnante în timp și spațiu”. Scopul inițial a fost acela de a înțelege felul în care urbanizarea, devenită treptat un fenomen global, a generat un mod specific de viață marcat uneori de tulburări sociale și culturale. Prin reevaluarea opțiunilor cercetării, antropologia urbană a operat și o consolidare a studiului culturilor și societăților umane în diversitatea lor, o reafirmare a proiectului global al antropologiei.
Principiul metodologic, cel al cercetării etnografice, a propulsat noul subdomeniu pe terenul ocupat în mod clasic de sociologi, iar studierea alterității s-a îndreptat către societatea din care făcea parte chiar antropologul.
Studiile antropologilor din prima jumătate a secolului al XX-lea care și-au îndreptat atenția către impactul urbanizării asupra zonelor rurale sunt tributare primelor interpretări ale conceptelor de comunitate și societate propuse de Hegel și a mediului de efervescență intelectuală din universitățile germane de la finalul secolului al XIX-lea. La Berlin și Göttingen activau personalități din domenii diverse precum Georg Simmel și Ferdinand Tönnies (sociologi), Wilhelm Windelband (filozof), Moritz Lazarus, Heymann Steinthal și Wilhelm Wundt (psihologi). Teoriile lor au influențat exponenții principali ai Școlii de la Chicago, William Isaac Thomas, Robert Ezra Park și Louis Wirth care, prin activitatea lor, au pus bazele antropologiei urbane. Orașul Chicago devenise până în 1930 al doilea oraș ca mărime din Statele Unite și al cincilea de pe planetă, cu peste trei milioane de locuitori, un spațiu în care apar noi probleme sociale. „Segregarea, delincvența, criminalitatea, vagabondajul, șomajul, formarea bandelor etc., s-au impus ca teme de cercetare cu o anumită urgență, cu atât mai mult cu cât o serie de cercetători din această „școală” fuseseră inițial jurnaliști și experți municipali responsabili cu documentarea sau rezolvarea problemelor sociale urbane”. Eroarea metodologică inițială a Școlii de la Chicago a fost raportarea la lumea rurală pentru a înțelege orașul drept loc al „apariției individului ca unitate de gândire și acțiune”. Din contrastul modului de viață urban cu universul rural idealizat s-au sedimentat și o serie de perspective modelatoare pentru istoria antropologiei urbane: „etnografia singurătății”, cartografierea imaginară a orașului în „regiuni morale” sau „arii naturale de segregare” și spațiul urban văzut ca un întreg articulat într-o rețea în care circulă un set de valori, idei și standarde.
Cercetarea fenomenului urban a luat amploare abia după anii ’60, pe fondul unor schimbări radicale a științelor sociale antrenate de rapida transformare a pânzei urbane, în care erau integrate la acea vreme, mai mult sau mai puțin controlat, comunități rurale. Acuta chestionare a limitelor domeniului a impulsionat o serie de antropologi să găsească soluții, prin crearea unui cadru general pentru analiza zonelor urbane. În 1977, Richard G. Fox reflecta: „Dacă antropologia ar putea spune lucruri noi despre orașe, dacă antropologii ar putea efectua cercetări eficiente în zonele urbane, consider că atunci disciplina […] va trăi în prezentul complex mai degrabă decât expirând alături de trecutul primitiv”. Programul elaborat de Fox avea în vedere studierea „instituțiilor urbane și mediilor lor culturale în multe societăți și perioade de timp diferite” și distingea între antropologia urbanismului, antropologia urbanizării și antropologia sărăciei urbane. Prima perspectivă s-a axat pe cercetarea caracteristicilor specifice vieții în mediul urban. Antropologia urbanizării a abordat problema migrațiilor oamenilor din mediul rural către orașe, iar antropologia sărăciei urbane a individualizat probleme relevante pentru viața în orașe. Se înregistrează și o distincție între antropologia urbană, a orașului și antropologia din oraș, între macrocosmos și microcosmos.
După anii ‘70 extinderea cercetărilor a pavat drumul către sistematizarea cadrului teoretic și promovarea unei structuri unificatoare a ideilor. Urbanul a fost abordat fie din perspectiva spațiului fizic sau din cea socială legată de atitudinile și comportamentele asociate vieții în oraș. Încercările de a defini mediul urban și clasificările tipologiilor de orașe au fost adesea ignorate tocmai de antropologii care erau mai puțin interesați de esența fenomenului cât de acțiunile care aveau loc pe scena urbană. Orașul, văzut drept fundament al civilizației moderne, a devenit un reper pentru înțelegerea profundă a procesului care a dat naștere unor comunități diferite față de cele tradiționale. Caracteristicile sale, viteza, competiția și individualismul suscită schimbări în instituțiile micro-sociale precum căsătoria, familia, rudenia.
Nucleul care alimentează antropologia urbană este procesul de urbanizare considerat de unii cercetători drept principiul fundamental al civilizației „cel mai înalt grad al evoluției socio-culturale” pe care l-a atins umanitatea, o dezvoltare recentă a culturii umane care suscită numeroase interogații și interdisciplinaritate.
Spre deosebire de studiile sociologice fragmentate, antropologia urbană a fost direcționată către o perspectivă holistică, adesea integrată discursului altor științe sociale, o extindere a zonelor de interes spre a cuprinde aproape fiecare dimensiune a vieții urbane, de la povești individuale la cartiere și instituții, conexiuni între locuri și populații în ansamblul sistemului urban, compararea comunităților la nivel regional, național și internațional. În practică, metodologia cercetării a favorizat studiul grupurilor relativ omogene sau a celor bazate pe coexistentă sau apartenența comună la un anumit registru al vieții în oraș. Au fost analizate laborios și problemele culturilor și identităților urbane: conceptul de etnie, subculturile marginalității, delincvenței și numeroase expresii artistice ale „teatrului urban” (festivaluri, parade și carnavaluri, procesiuni, evenimente politice, sportive sau comerciale). Nu au fost uitate perspectivele istorice, mecanismele de funcționare a anumitor grupuri sociale de-a lungul timpului.
Astăzi „[…] antropologia urbană se referă la studiul sistemelor culturale ale orașelor dar și conexiunilor acestora cu locuri și populații mai mici, parte dintr-un sistem urban global.”
„…problemele contemporane ale antropologiei urbane includ migrația rural-urban, demografia, adaptarea și ajustarea oamenilor în spații intens populate, efectele condițiilor urbane asupra pluralismului cultural și a stratificării sociale, rețelelor sociale, funcțiile relațiilor de rudenie, munca, creșterea orașelor, arhitectura, criminalitatea (și alte dileme urbane), probleme practice urbane precum locuințele, transportul, utilizarea spațiului, infrastructura și managementul deșeurilor.”
Text: Alexandra Rusu
Sursa foto: Wikipedia
Bibliografie:
Wolfgang Kaltenbacher, Positioning Urban Anthropology: A Road Map for a History of Ideas, 2018, https://doi.org/10.1177/0392192117740024
Michel Agier, Les savoirs urbains de l’anthropologie, https://doi.org/10.4000/enquete.683
Amrit Kumar Bhandari, Urban anthropology: an overview of the discipline and scope, Journal of Sociology & Antropology-Vol. IV, 2010, https://www.researchgate.net/publication/215457781_Urban_Anthropology_An_Overview_of_the_Discipline_and_Scope
