Autor: Alexandra Rusu
Titlul reflectă lucrarea omonimă a două personalități din domenii diferite care și-au dat concursul la elaborarea unui discurs al hipermodernității și al relației ei cu cinematograful. Gilles Lipovetsky și Jean Serroy argumentează o dispariție a cinematografului clasic, contemporaneitatea fiind marcată de o proliferare a ecranului. În această explorare a societății actuale cei doi autori scrutează istoria cinematografului pentru a observa istoria transformării acestuia în hipercinematograf, o categorie care favorizează constituirea ecranului global.
Istoria cinematografului de la “modernitatea primitivă” a filmului mut, la avangarda care rupe tiparele cinematografului clasic și până la dinamica narativă a societății de consum de după anii ’80, pregătește omniprezența ecranului de astăzi, fapt generalizat atât în sfera publică, dar și în cea privată. Rezultat direct al convergenței multitudinii ecranelor care reglementează viața socială se constată o “ecranocrație” iar fenomenul este frapant.
Dacă spectatorul de cinema căută să acceseze spațiul imaginar, consumatorul de astăzi, martor al multiplicării ecranelor (cinema, TV, calculator, telefon mobil, GPS, jocuri video, camere de supraveghere, etc.) vrea să simtă, să fie tulburat și, mai ales, se vrea actor, stăpân deplin al propriei narațiuni. Depășind rolul de vehicul al imaginarului, cinematograful animă tendințe culturale și influențează orientări estetice, efecte de multe ori efemere într-o societate a perimării planificate, în care se constată și o accelerare a îmbătrânirii produselor culturale.
Relevant pentru studiul antropologic este mecanismul prin care ficțiunea cinematografică, poate să exprime angoasele și interogațiile sociețății contemporane. Acest tip de discurs manifestă mai ales pesimism, îndoieli sau temeri profunde cu privire la evoluția și mersul lumii în general: dezastre ecologice, violență socială, escaladarea delicvenței și a conflictelor, fenomene de excludere și marginalizare, nerespectarea drepturilor omului, a identității nationale, etica tehnologiei și a științelor în ansamblu, etc.
Mediile digitale au transformat ecranul global în oglindă, un spațiu în care culturile interacționează, se angajează în dialoguri sau construiesc monologuri, un mediu al reflexiei sau al refracției. Imensa capacitate creativă mediile digitale o pun la dispoziția unui număr din ce în ce mai mare de persoane, ne înseamnă la distanțare critică și la chestionarea fundamentelor unei astfel de creativități.
Puterea ecranului, în toate formele sale, exercită o atracție extremă și ne vorbește despre construirea unui viitor al mediului virtual, în care ceea ce nu va fi disponibil pe ecran va deveni inadecvat. Suntem deja martorii deformărilor coordonatelor spațio-temporale. „Comprimând timpul la extrem și abolind constrângerile spațiului, ecranul instaurează o temporalitate imediată, generând intoleranță față de lentoare și exigența câștigului de timp.” Un posibil viitor post-ecran este cel al integrării informației, prin intermediul implanturilor, direct în fluxul conștiinței, un viitor care va testa limitele umane.
Text&Foto: Alexandra Rusu
Bibliografie:
Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global, Polirom, 2008.
N.B. Kirilova, The Transformation of Screen Culture As a Phenomenon of Information Age, în Facets of Culture in the Age of Social Transition, 2018, p. 128–133
